Relația mea cu muzica: de la tub catodic la Discover Weekly.
ANDA: De curând, v-am invitat să ne scrieți despre relația voastră cu muzica (invitația este încă deschisă). Prima care ne-a scris este a noastră Andreea Cornilă, Corni pentru prieteni, o pasionată de muzică ce are talent și la compoziție și interpretare, de care suntem siguri că veți mai auzi în viitor.
CORNI: Dacă e s-o luăm după amintiri, prima-prima amintire cu muzica e undeva pe la 3-4 ani, când eram la mătușă-mea acasă în vizita săptămânală și eu zdrăngăneam la chitara vărului meu (o clasică Hora Reghin pe mărime de copii căreia îi lipsea o coardă sau două) în timp ce vară-mea juca Solitaire (sau era Pinball?). Also, foarte vag văd walkman-ul tatei și o casetă cu Bob Marley și pe mama ascultând Roxette.
Prin 2004-2005 apăruseră ceva mai multe televiziuni de muzică în țară, cred (mi se părea fantastic că la U poți trimite sms să alegi piesa care va urma) și eu stăteam toată ziua cu ochii beliți la ele. Anyway, cred că era una dintre cele mai bune ere ale muzicii la televizor – vedeai primele piese ale Rihannei, dar mai scăpa și câte un Placebo for good measure. Așa au funcționat și gusturile mele pentru ceva timp de-atunci încolo, proporțiile modificându-se de-a lungul timpului, astfel că pe la 12 ani îmi rupeam căștile cu Alternosfera și mă întrebam dacă ar trebui să șterg din telefon Lollipop de la Alexandra Stan pentru că îmi scade cred-ul de artistă neînțeleasă și profundă.
Moment important: când am împlinit 11 ani, am primit o chitară electrică, pe care o am lângă mine și as I write this. Am avut câteva tentative să învăț atunci, dar cumva n-am reușit să mă lipesc de nimeni să-mi dea lecții, așa că a stat câțiva ani buni (vreau să îmi cer scuze oricărui instrumentist ever) să adune praf și rugină pe doze, că o mai scoteam ocazional din husă și mă gândeam că nu pățește nimic dacă n-o bag la loc. Anyway, au mai existat tentative, pe la 14-15 ani începusem să învăț 2-3 riffuri, dar m-am plictisit repede, plus că unul din chitariștii cool de la mine din liceu (care nu știa mai mult de 3 trupe, tbh) a râs când i-am arătat un video cu mine încercând să cânt. :(
The guitar in question, când încă petreceam mai mult timp făcându-i poze decât cântând la ea.
Tot pe la începutul liceului începusem să ascult și muzică românească, care m-a scos treptat din faza de dad rock sortită oricărui adolescent din generația mea, mă mai rugam să merg la un concert în vechiul Rockstadt din Brașov, mai prindeam câte ceva când eram la mare, nu mă plângeam, dar mă zgâriam pe ochi când auzeam de Electric Castle / Summer Well / Peninsula / Bestfest șamd. Aș fi murit pentru muzica indie românească între 2013 și mult-prea-târziu, uneori mai degrabă fără vreun filtru. On the brighter side, unii din cei mai buni prieteni ai mei sunt cunoscuți pe internetul RatB-related.
O altă ruptură s-a petrecut prin 2015-2016: în 2015, se lansase superbul How Big, How Blue, How Beautiful de la Florence and the Machine și am petrecut o vară întreagă ascultând discografia din scoarță-n scoarță, tone de live-uri, tot tacâmul. Tot pe atunci, reușisem cumva și să îmi fac cont de Spotify și puteam să beneficiez de playlisturile „curatoriate” sau și mai bine, de cele făcute de algoritm. În momentul ăla al vieții mele, algoritmul uneori știa ce vreau înainte ca eu să știu, așa că pe rând mi-a servit I Don’t Wanna Be Funny Anymore de la Lucy Dacus și Debbie Downer de la Courtney Barnett, care au rămas în playlisturile mele până azi, iar pentru mine la 18 ani și multe angoase, au fost o mare îmbrățișare / palmă revelatorie peste față: WOMEN DON’T HAVE TO MAKE PRETTY MUSIC. (Da, dacă te întrebi, aici am început și să șterg praful de pe chitară pentru că brusc mi s-a părut ok să fiu self-taught și să mă descurc... chestionabil.)
Când Shelter încă era a thing.
Precum tine, dar la câțiva ani distanță, m-am mutat și eu la Cluj, care părea efectiv Mecca pentru mine. o vreme m-am dus la aproape orice concert mi-a ieșit în cale, scriam cronici și recenzii, mă chinuiam să mă fac văzută, să mă strecor, să obțin atenție, și până la urmă, să fac parte din ceva mai mare decât mine. Să-i zicem perioada de networking, am cunoscut foarte multă lume în vremea aia (inclusiv pe tine, Anda, în seara aia de care încă râdem, și pe colegul Dan). După primul an de facultate m-am gândit că poate ar trebui să încerc să fac muzică (cue ongoing identity crisis) și am avut primele tentative (sper că le-am pierdut când mi-am schimbat laptopul). Facultatea continuă cu mers la din ce în ce mai puține concerte, încercări de compus muzică și ascultat, acum prin prisma mea de wannabe critic, apoi fost critic. M-am păcălit că îmi extind orizonturile, de fapt ascult tot aceleași 10 trupe și două genuri de 3 ani încoace, poate e ok, poate nu. Un AI mi-a zis că ascult muzică prea nouă for my own good și poate că are dreptate. Poate că de-aia ascult acum Ace of Base.
Cât despre anul blestemat și nu prea, l-am început încercând să învăț să bat la tobe (mi-a semi-ieșit) și probabil asta a fost una din cele mai bune idei din viața mea. Recent am avut faza de bass și mă gândesc prin câte instrumente trec dacă mai ține mult — de fapt, și dacă nu mai ține mult pandemia. Am crezut că e de la plictiseală și așa-zise blocaje creative, dar acum cred că reconsider, poate așa vreau eu să fiu interesantă, știind să cânt mediocru la orice instrument posibil. mă mai gândesc. Anyway, lockdown-ul m-a trăsnit așa tare că am zis că mă apuc să fac și eu lockdown EP, mi-am amintit că să faci muzică nu e așa ușor cum pare, dar poate într-o zi o să-l termin, e prima oară când chiar pare plauzibil să termin ceva de genul ăsta.
Self-explanatory.
În ceea ce privește concertele, mă așteptam să-mi lipsească mai tare. De asemenea, am realizat că pe majoritatea le înghițeam pe nemestecate și nu rămâneam cu mare lucru după. Nu le regret pe prea multe dintre ele, though. Nu știu care va fi atitudinea mea când vor reveni, depinde și de forma în care vor reveni și depinde cine s-o mai deplasa în turneu și mai ales până la noi în următorii 5 ani. Poate o să învăț să le aleg mai bine, cel puțin sper. Totuși, îmi e dor de aspectul colectiv al mersului la concerte și al muzicii în general, că să stai la discuții pe messenger nu-i așa fain. Dar până va veni vorba de asta, noi să fim sănătoși.
ANDA: Indiferent dacă ești meloman ca mine, muzician sau anything in-between, împărtășește și tu cu mine bucățele din relația și amintirile tale cu muzica și cum s-a modificat relația asta în ultimul an scriindu-mi aici: andaasculta@gmail.com.